revista TANARCRESTIN nr. 9

Te iubesc.
Dar nu o fac pentru că nu am alternativă, nu o fac pentru că viaţa îmi e zdruncinată şi chiar nu o fac pentru că aşa mi se cere. Te iubesc pentru că îţi merit naşterea şi o fac pentru că Ţie nu ţi-a luat mult să o faci. Îţi iubesc fiecare pixel pentru că dincolo de fiinţa mea sunt Tine. Îţi iubesc respiraţia şi tăcerea, albastrul şi ruga. Te iubesc pentru că iubirea e născută din noi, e frământarea mea şi e singura idee ce îmi e adevăr. Te iubesc pentru că între zidurile sparte, între eşecurile abuzive Tu plângi.

Îţi iubesc lacrimile şi rănile, îţi iubesc roşul şi lipsa Ta de somn. Ai fi putut să te odihneşti în plecările mele, ai fi putut să renunţi la mine astăzi, ai fi putut să mă nimiceşti când te-am blestemat, dar ai tăcut. Plângeai în timp ce eu tâmpeam de fum şi cuvinte, în timp ce forţam libertatea pentru încă un pahar de roşu aprins şi fericire carnală. Ah, plângeai într-o iubire de copil, iar eu nu iubeam. Nu iubeam zilele Tale şi mâna întinsă, nu iubeam dimineţile în care îmi vorbeai despre o noua idee, ultima. Nu Te iubeam în mine. Erau stările în care doream lacrimi, în care sfârşeam fumând pachete întregi şi mă ameţeam pentru că nu suportam viaţa. Erau stările în care alegeam să caut adevărul, dar nu pe Tine, acele pierderi de moralitate şi dumnezeire. Ai tăcut în dragostea Ta şi nu am înţeles. Ai tăcut pentru că mă iubeai pe mine, chip al chipului Tău.

Ai iubit ultimele mele vorbe, predici întregi despre simplitate ca semn de iubire. Iubeai atunci când râdeam victorie, când plângeam oameni pierduţi; mă iubeai pentru că eram cu Tine în mine. Am căutat să mă reabilitez în adevăruri logice, umane şi acum sunt neiubit. Nu îţi mai simt prezenţa, nici măcar tăcerea. Nu mai raţionez cu Tine şi îmi displace locaşul Tău de închinare, îmi plictisesc trupul leneş cu somnuri şi vise comozi şi mă îndepărtez astăzi. Nu înţeleg Doamne ce devin, nu înţeleg câte frământări mai trebuie să îndur şi câte zile îmi sunt ca astăzi. Dar Doamne, te iubesc, dar nu ca alternativă a vieţii, nu ca minciună şi mită. Te iubesc pentru că mâine nu exist, pentru că nu am viaţă în mine şi pentru că Tu îmi eşti Adevăr. Te iubesc nu pentru că m-ai creat şi nici măcar pentru că eşti Dumnezeu. Te iubesc pentru că ai murit cu mine astăzi.

Îţi iubesc ochii Doamne, îţi iubesc lumina lor şi privirea Ta. Mă doare chipul Tău, mă doare când îmi zâmbeşti şi când ochii îţi plâng, mă doare dar am pace.
Când durerea îmi este grea îţi iubesc ochii la maxim, când nu mai pot să respir îţi zâmbesc şi chipul Tău îmi dă conturul vieţii. Ochii Tăi prin care adevărul a venit în lume, astăzi mă vor iubi. Nu am un mâine, nu am o nouă idee, nu am reabilitare, nu am nici măcar plăcere de viaţă. Mi-aş zdrobi trupul în cădere, mi-aş sparge ochii de lumină, mi-aş dărâma toate ideile şi m-aş arde de mine salvându-mă de căderi repetate ca semn al dragostei şi chiar şi atunci când diavolul va birui, te voi iubi. Te voi iubi nu pentru un mâine, ci te iubesc pentru acum.

În paşii ce îmi vor urma acestui azi, nu-ţi cer indulgenţe, nu-ţi cer forme şi definiţii, nu-ţi cer nimicirea nimănui, şi nici viaţa, ci îţi cer iubire.
Doamne iubirea eşti Tu. Eu plin de iubire.